Azi o sa fie o zi foaaarte interesanta: imediat decolez spre Bukale, apoi schimb pentru Cluj. Dupa ce ma colectioneaza ai mei si cinam la Alba Iulia, dau cheie la Panseluta in directia Timisoara.
Misto, nu?
Mai scrijelesc pe Twitter sa nu mor de plictiseala. De-ar fi met pe toate gardurile, macar as lucra ceva. Asa…
Anul trecut am luat o decizie tare proasta, aceea de a nu-mi petrece Craciunul la Aciliu; am preferat Alba, si probabil o sa regret mereu chestiile astea marunte.
Pentru ca atunci nici prin cap nu-mi trecea ca anul urmator (asta, adicatelea) n-o sa fiu acolo unde e sufletul meu, in satul dintre dealuri care e pentru mine acasa. Pai da, ca doar m-a mancat in freza sa emigrez si pe langa micile sicane de peste an, drama de a nu putea fi acasa de Craciun si probabil de Pasti e infinita. Chiar nu intelegeam ce e treaba asta cu dorul de casa, mai ales ca in cele aproape 2 luni de Londra nu l-am simtit defel. De cum am pus piciorul in A’dam m-a apucat, e teribil, si ma doboara cel putin o data la saptamana.
Nu vreau eu Alba, Timisoara chiar deloc, de Cluj mi-e dor orice-as face. Bai da sa nu ma pot io sui in masinuta si sa trag o fuga la Aciliu? De neconceput pana in urma cu foarte putin timp. Asta era de fapt singurul lucru care ma tinea pe linia de plutire, gandul ca in 4 ore jumate is pe ulita pietruita a Susenilor. Acuma ma “droghez” (nu cu “iarba” cum ar crede unii) cu pansamentul sufletesc pe care incercam nu de mult sa il ofer celor aflati departe.
Ca si cand asta n-ar fi fost de ajuns, mai e si magaria asta ca am aterizat in NL acu vreo 2 luni, si de unde naibii sa fi adunat in asa scurt timp “tovarasi si preteni” cu care sa petrec io sfanta zi de sarbatoare crestineasca? Pai le-am pus azi la lucru la multinationali neshte colinde romanesti sa mai alin dorul, si se uitau ca la extraterestri. Nu ca nu le-ar fi placut, da’ in sinea lor ziceau ceva de genu’ “uite mah rockerita cum asculta ea muzica de-asta corala, tulai frate ce ciudat”. A trebuit sa ii dreg cu Queen ca sa inteleaga ca doar mi-e dor. A, si partea buna la chestia asta o fost ca nu m-or tachinat prea tare cand am luat Macu’n brate si m-am trantit pe una din pernele gigant, decretand ca io azi nu pohtesc sa lucru cu curu’ pe scaunu de birou. Patronul era extaziat si m-o luat la photoshooting, ca doar daca suntem prea normali ne trezeste dom’ patron la realitate si ne pune sa facem traznai. Deci da, macar atmosfera la job si tot face sa fiu pe-aci prin preajma o vreme. Da’ dor de Aciliu ca asta sa mor de-am mai simtit. Pfffff…
Bai deci nu se poate… rad cu lacrimi de minute bune.
Da, ninge ca-n povesti aici la A’dam. A mai nins putin acum cateva zile, dar de data asta e fabulos.
“Dansul fulgilor de nea” imi aduce aminte de partidele de sanius de la Aciliu, asa ca in timp ce copilul din mine se bucura de ninsoarea care continua sa cada, expatul din mine se topeste de dor dupa Aciliu.
O mica parte din bicicletele din fata garii din Haarlem, NL.
Ciripituri
Comentarii recente