Cooperativa pentru al carei bun mers sunt platita sa trag are birou de programatori tocmai in Israel. Asadar, dupa 2.5 luni de chinuiala in comunicare la distanta folosind felurite mijloace moderne gen Skype, a venit vremea sa ii cunosc personal.
Deocamdata sunt prin aeroport, la Schipol. E interesant de remarcat cum, inainte de controlul bagajului e mana erau un nene si o tanti (plus tanti supervizoarea) cu laptopuri IBM cocotate pe niste masute mobile, care te intrebau ce naibii iti trebe tie sa mergi tocmai in tara sfanta, pe ce nume e bagajul tau de cala ori alte imbecilitati asemanatoare.
La mine a durat chiar mai mult decat atat, fiindca a fost necesara consultarea supervizoarei si roscoritul prin pasaportul meu care nici n-a implinit o saptamana.
Ma gandesc cu groaza la ce ma asteapta la atingerea pamantului sfant, daca din Olanda au atacat asa dur problema.
Dac-ar fi dupa mintea mea aia putina de programator roman, le-as ura ovreilor sa stea linistiti pe felia aia a lor de pamant inconjurata cu gard si sa ma lase pe mine in plata mea, ca nu vreau zau sa le fac nimica. Ba chiar ii vizitez de musai, nu de placere, sa le intre bine in cap.
Dupa cum scrijeleam de zor saptamana trecuta pe Twitter si nitelus pe blog, a trebuit (de musai, nu de placere) sa dau pe-acasa pentru a intra de urgenta in posesia unui nou pasaport.
Traseul primei zile a fost A’dam -> Schipol -> Bukale -> Cluj cu Tarom, Cluj -> Alba cu masina, o scurta cina, apoi Alba -> Timisoara cu bunatate de Panseluta. Toate astea in mai putin de 24 ore. Da’ o fost tare reconfortant sentimentul sa dau cheie la Panseluta si sa musc asfaltul. De cand asteptam io chestia asta habar n-are nimenea.
Zilele 2 si 3 au fost mai romaneasti asa. Platit taxele de pasaport, asezat destoinic la coada cu inghesuiala pur romaneasca, injurat in gand de sute si mii de ori, scapat pana la urma. P’orma mers la un tuns dintr’ala de 2 EUR la frizerie, nu 25+ cum se practica prin tara lalelelor. S’apoi o’nceput sa ploua foarte suparat, in timp ce ma chinuiam sa gasesc un loc cu net cat de cat free in marea metropola de pe Bega. Evident ca doar in Unirii si doar foarte inghesuit si foarte scump. Astfel ca mi-a trecut tot cheful de lucru la modul tare subit, asadar m-am dus acasa si m’am aruncat in pat, cu o carte’n brate. Am si dormit asa pe picatele, mi se parea ca nici nu mai conteaza daca e zi sau noapte. N’a durat nici chestia asta prea mult, ca prea aveam chef de plimbat Panseluta. Din pacate Timisoara dupa iarna arata mai ceva decat Kosovo dupa bombardamente, strazile nu mai au simple gropi ca azi-vara, acuma e plin ochi de cratere uriase care felicita platitorii de taxe pentru corectitudine si neintarziere in indeplinirea obligatiilor fata de mirificul stat roman.
In fine, vineri, cu pasaportul nou-nout in buzunar si cu noua pereche de bocanci culeasa in graba din mall, am purces iar la drum, de data asta pe traseul meu preferat Timisoara -> Lugoj -> Deva -> Alba. Doamne’ti multam ca e gata drumul pana la Lugoj; mai mult decat atat, e chiar o placere sa il parcurgi, dupa atatia ani in care ajunsesem sa stiu fiecare crater, fiecare loc de bagat talpa, ori fiecare loc de depasire. Din nou in cetatea marii uniri: o mancare buna, o bere adevarata, un somn adanc si reconfortant. Viata e simpla, atata ca ne chinuim noi uneori s’o complicam prea tare. Sambata evident zi de lucru pe branci, de data asta folosind o conexiune perfect decenta la net. Seara de povestit nimicuri cu pretinii pentru pansarea sufletelului cu graiul dulce de acasa.
Mare supararea mea ca nu am izbutit sa trec si pe la Aciliu. Locul ala ascuns intre dealuri unde inima mea se umple de bucurie nemarginita si de care cand ma despart simt aproape fizic cum mi se rupe inima in mici bucatele, nu a apucat sa ajunga pe lista mea de lucruri de facut. Comportament de corporatist, cu tinte precise si atitudine pozitiva “to-do”, ce sa-mi faci. Stiind eu asa ca n-o sa apuc sa il vad, mi-am promis inca de la plecare ca n-o sa imortalizez digital nici un colt de Romanie zilele astea, pentru ca singurul caruia ii duc dorul nespus e asta cu 4 strazi pietruite, si daca el n-a apucat sa se astearna sub privirea mea, nici un alt loc de pe pamantul asta nu merita mai mult decat atentia trecerii mele in graba.
Nu am avut nici o mare pohta de emigrant, da’ fo’ cateva sarmale tot am ras. Si evident cu paine alba adevarata, nu mizerii franzeloase or de culori care de care mai ciudate. E absolut ingrozitor cand incepi sa realizezi cat de simple si putine sunt lucrurile care te fac cu adevarat fericit.
Si-asa s’a facut dumineca. M’am despartit foarte greu de Panseluta, as fi facut orice sa nu trebuiasca s’o las singura in parcare. Sh’am purces iar la Alba -> Cluj si Cluj -> Schipol -> A’dam. Inapoi pe tarla pentru bunul si sistematicul progres al cooperativei EasyToBook.
Azi o sa fie o zi foaaarte interesanta: imediat decolez spre Bukale, apoi schimb pentru Cluj. Dupa ce ma colectioneaza ai mei si cinam la Alba Iulia, dau cheie la Panseluta in directia Timisoara.
Misto, nu?
Mai scrijelesc pe Twitter sa nu mor de plictiseala. De-ar fi met pe toate gardurile, macar as lucra ceva. Asa…
Ciripituri
Comentarii recente